“Tot ce i-am promis tatalui meu” este o carte care straluceste in primul rand prin personajul principal, care trage dupa el un subiect dureros. Scriitoarea ei, Ioana Maria Stancescu, a construit-o pe Ada. Un om, o femeie, o mama cu o poveste. A ei, si a multor alte femei, este spusa in aceasta carte simplu, direct. Fara menajamente, inflorituri si ocolisuri. Ii simti forta, claritatea, de la inceput, pana la final.
O carte minunata care inspira si aproape te tine fara suflare. Trista, plina de emotii. Lasa totusi sa scape un zambet in coltul gurii, la final. Nu-i usor sa domolesti cuvintele si sa le asezi ordonat in pagina, astfel incat ele sa poata crea imaginea a ceea ce simte o mama de patruzeci de ani, afland ca este bolnava. Si nu orice boala, cancer la san, “o boala a tristetii”.
Nu e timp de lamentari, mila sau deznadejde. Doar pentru puterea de a o lua de la capat, de a face schimbari acolo unde se cer, si forta de a lua decizii asumate. Nu-i timp de pierdut in viata unei femei tinere care primeste un astfel de diagnostic. Ci doar de inceputuri care stau cuminti la rand. Si drumuri care-si asteapta pasii.
“De cand cu boala, timpul s-a schimbat. Asemenea copiilor, am ajuns sa traiesc doar in prezent. Maine e prea departe, iar ieri incepe sa nu mai conteze. Nu e usor sa te multumesti cu momentul de acum, cu clipa in interiorul careia te afli, fara sa vezi spre ce duce sau de unde vine… Si in timp ce stau cu capul pe birou si ma uit la firele de praf care lucesc in lumina, mintea mea ia o carpa si se apuca sa faca curatenie”.
E timp si pentru iubire. Prima! Care revine, dupa 20 de ani … prima iubire!
“Tot ce i-am promis tatalui meu” se citeste intr-un anumit fel, de cei din generatia Adei. Aceia care au copilarit in comunism, si s-au maturizat dupa. Pentru ei e mai simplu, pentru ca nu trebuie sa faci niciun efort ca sa intelegi ci doar sa-ti amintesti.
Doua planuri ale actiunii: trecut – prezent, moarte – viata, iubire – neiubire si apoi din nou, iubire. Si o promisiune. Cu nicio garantie ca va fi si respectata. Un fel de pariu fara premiu. Sau un succes fara coronita.
Trecut: in anii `90, o vizita in Paris cu scoala, cinci autocare cu copii din Romania care strabat mii de kilometri ca sa vada cum se traieste in alta lume. Sunt gazduiti de familii de acolo, sunt primiti in case in care apa calda nu e doar o culoare la robinet, si au de-a face cu copii obisnuiti cu iaurturi cu fructe si ciocolata. Ada este gazduita de o familie cu un baiat, de care s-a indragostit in ultimele zile, inainte de plecare. I-a scris doar ea, un an intreg.
Prezent: un divort fara complicatii – de un barbat bun, dar nepotrivit, un copilas – o fetita, si un diagnostic: cancer. Si un mesaj: “Draga Ana, te caut de 20 de ani, mi-a spus si am simtit cum viata imi intinde o mana, in timp ce boala mi-o tine pe cealalalta, nemiscata, sa curga perfuzia cum trebuie.”
Nu va speriati, acesta nu e un spoiler! Caci nu actiunea in sine, este cea care te tine prins. Ci toate trairile Adei, emotiile ei, schimbarile prin care trece si lupta pe care o duce. Este despre viata de dupa diagnostic, prin citostatice si operatie. Este despre dorinta nebuna de a readuce liniste in suflet, de a sterge lacrimile si a privi cu optimism inainte. Nimic bun nu se obtine usor in viata. Si are mereu un pret.
“Stii, orice ai face, viata tot trece. Important e sa ramai curioasa de ceea ce te asteapta. Altfel, e doar timp, nu e viata.”
Trecut dar si prezent, ca un fir rosu care le strabate pe amandoua: relatia speciala cu tatal ei care se deruleaza in trecut dar isi pune amprenta asupra Adei, din prezent. Iubirea lui este una dintre acele amintiri care tin de cald. Cu o mama actrita, mai mereu plecata, tatal este cel care se preocupa de toate problemele copilului. Si o face intr-un fel aparte.
„Tot ce i-am promis tatalui meu” este o carte puternica, precum o mana salvatoare care te scoate din valuri. Inainte de ultima gura de aer, inainte de ultima gura de oxigen. Nu se poate usor uita, dar poate nici nu trebuie.
„-Dar cum se face ca stiti orasul asa de bine?
-Am promis cuiva.
(…)
-Daca ai stii cat de frumos e Parisul asta!
Mama rade.
-Parca ai fi taica-tu, zice.
Imi trec o mana prin par. Creste cret ca al mamei. Dar in rest, seman cu tata.”
Lectura placuta! Pentru ca abordeaza aceasta perspectiva, a pacientului si pentru ca pe mine m-a marcat profund, va recomand si cartea „Oscar si Tanti Roz”, despre care am scris aici!
Autor: Ioana Maria Stancescu, Anul aparitiei: 2020, Editura: Trei, Numar pagini: 301
