“Sticletele” – tuse de culori ale pictorului printre cuvinte. Este o opera de arta, o carte mare la propriu (1180 pagini) si la figurat despre o tragedie care schimba fulgerator si radical, viata personajului principal. Greu de imaginat cum poate un roman sa atinga in egala masura atat mintea dar si sufletul cititorului ei.
„Sticletele” este o combinatie intre suspans, intorsaturi suprinzatoare dar si emotii puternice, tristete, nostalgie si puterea unui om de a-si modela propriul destin. Subtitlul filmului inspirat de aceasta carte, “Iluzia libertatii”, explica mesajul cartii – avem cu totii o iluzie a faptului ca suntem liberi dar in estenta, fiecare se afla singur, in propria colivie.
Scriitoarea Donna Tartt, cu un talent scriitoricesc remarcat in intreaga lume, pune in centrul unei povesti tulburatoare, un tablou, aparent banal dar cu semnificatii multiple. “Sticletele” a fost pictat de Carel Fabritius, in 1654. (Arta si puterea ei de a strabate dintre paginile unei carti o regasim si in Viata invizibila a lui Addie LaRue, a carei recenzie va recomand sa o cititi aici)
Theo Decker, un baiat de treisprezece ani, supravietuieste unui atentat terorist in care isi pierde in mod tragic mama. Se aflau la momentul exploziei, intamplator, in Metropolitan Museum of Art din New York, pentru a se adaposti de rafalele unei ploi torentiale. Intrasera acolo in drum spre scoala, unde fusese chemata mama lui, de catre director. Era vorba pentru o discutie importanta despre o fapta de indisciplina grava a lui Theo.
De aici, cel mai important sentiment al baiatului, care il urmareste pe tot parcursul vietii. Acela de vinovatie, de regret nespus pentru faptul ca un drum facut din cauza lui, i-a adus moartea mamei sale. O data ajunsi in muzeu, mare iubitoare de arta si frumos, aceasta isi doreste sa ii transmita fiului ei emotia acestui tablou si sa ii explice istoria si subtilitatile tabloului ei preferat.
“Cred ca e primul tablou pe care l-am iubit cu adevarat…E o pictura atat de misterioasa, de simpla. Foarte gingasa – parca te invita sa te apropii de ea, nu ti se pare?”
Si-a iubit mama si chiar mai mult decat atat, a idolatrizat-o, iar despartirea in acest mod brutal de ea l-a bulversat teribil si l-a urmarit intreaga viata, traind apasat de o durere pe care nu a vrut-o vindecata vreodata.
“Moartea ei – linia despartitoare: inainte si dupa. Si, desi e deprimant sa recunosc asta: dupa atatia ani, inca n-am intalnit pe nimeni care sa ma faca sa ma simt iubit asa cum o facea ea. Totul prindea viata in preajma ei: mama radia o lumina fermecata, ca de teatru, incat a vedea lucrurile prin ochii ei insemna a le vedea in culori mai vii decat in mod normal”.
Actiunea incepe in mare forta, firul epic se deruleaza ametitor si se impleteste de minune cu descrierea emotiilor prin care trece un copil care constientizeaza ca mama lui nu mai e, pe de o parte, si furtul tabloului din muzeu. O ancora a baiatului care il tine vesnic legat de ultima zi in care a avut mama.
Insa, din pacate, senzatia mea este ca acest ritm al sentimentelor si emotiilor prin care trece Theo, transmisa cititorului intr-un mod cat se poate de real nu se mentine pe tot parcursul romanului. Teama ca furtul tabloului va fi descoperit, reactiile lui si ale celor din jur imediat dupa explozie, toata aceasta avalansa de sentimente se dilueaza oarecum spre final.
Astfel ca, dupa acest moment deosebit de puternic, cea mai mare parte din restul cartii se bazeaza pe incercarile lui Theo de a ascunde pictura, constatarea ca a pierdut tabloul si eventuala lui revenire, iubiri esuate, droguri si prietenii, amestecate cu descrieri si introspectii lungi, de multe ori destul de obositoare.
S-a scris mult despre aceasta carte iar opiniile au fost de multe ori in contradictoriu, spunandu-se fie ca este prea lung pentru ce si-a propus, fie ca construit pasaje lungi, sinuoase si greu de urmarit, sau ca nu se leaga prima parte a cartii cu un final care pare a fi pus cu mana.
Pentru mine, mesajul cartii „Sticletele” este legat de mica pasare din tablou si conexiunea acestei fiinte cu destinul personajului care intelege in final, ca un destin care curge lin intr-o anumita directie, poate brusc intr-o secunda, sa ia o directie opusa. Dar si faptul ca desi te nasti o pasare care are darul zborului, acesta din urma iti este complet inútil daca ajungi intr-o colivie.
“Si simt ca am ceva foarte serios si imperios sa-ti comunic, cititorul meu care nu existi, si simt ca ar trebui sa-l comunic cu tot atata intensitate ca si cand as fi in aceeasi incapere cu tine. Ca viata – orice altceva ar fi – e scurta. Ca soarta e cruda, dar poate ca nu intamplatoare. Ca Natura (adica Moartea) castiga intotdeauna, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne plecam si sa ne injosim in fata ei.”
Autor: Donna Tartt, Anul aparitei: 2015, Editura: Litera, Numar pagini: 1120, Traducere: Justina Badol