“Maine poate am sa raman”, un roman despre curajul de a lua « taurul de coarne », respectiv propriile decizii – corecte sau mai putin corecte (dar cu certitudine deciziile tale) – si despre curajul si libertatea de a-ti asculta instinctele pentru a lasa viata sa curga in directia pe care tu o consideri corecta, nu altii.
„… nu cunosc alt mod de a trai in afara de a te chinui, in fiecare zi, sa ocolesti gropile care-ti ies in cale. Viata mea e dintotdeauna un traseu cu obstacole pe un drum pavat cu pietre, care, la primele ploi, sar ca niste pop-corn. Daca am trai intr-un oras normal, intr-o lume normala, gropile ar fi acoperite imediat, pentru ca, de cand lumea, instinctul omului e acela de a umple golurile.
Dar aici gropile nu se inchid si esti obligat sa le ocolesti, si asa inveti regula de baza a acestui loc, putin spus unic: si anume ca nimeni nu va merge cu un pas inaintea ta pentru a acoperi prapastiile care-ti apar in drum, va trebui ca tu sa stii sa le ocolesti, una dupa alta.
Si daca totusi, in cele din urma, se intampla sa cazi inauntru, nu-i nimic, pentru ca, in orice caz, printr-o piatra care sare in sus, viata te-a invatat nu atat sa te feresti de gropi, cat sa stii sa amortizezi cazatura.”
Este cel mai nou roman al scriitorului Lorenzo Marone, si, dupa ce am citit « Tentatia de a fi fericit » l-am inceput déja cu un sentiment placut, acela al unei discutii prietenesti cu un amic gasit intamplator intr-o cafenea, in Cartierele Spaniole, Napoli.
Tot aici se pretrece si de data aceasta actiunea, un spatiu in care familia nu inseamna numai o simpla legatura de sange, mosteniri si averi de impartit. Comparatia insa, intre cele doua carti, se opreste aici. Nu mi-am propus sa fac o paralela si voi spune doar atat: Luce di Notte (personajul-narator) nu s-a ridicat la inaltimea lui Cesare dar prin complexitatea temelor atinse, acest roman il depaseste pe primul.
Povestea cartii „Maine poate am sa raman” ne este spusa chiar de ea, Luce (Lulu, cum o alinta tata ori “Zgaiba” de fratele ei), o tanara nonconformista care a terminat Dreptul cu nota maxima si care s-a pregatit asiduu pentru meseria de avocat. Un batran intr-un scaun cu rotile, bunicul Vottorio (un vecin de bloc, personaj creat dupa principiul “cine nu are un batran sa si-l cumpere”) si un copil de sapte ani, Kevin, aflat in mijlocul divortului dintre parintii sai, sunt personajele care completeaza tabloul acestui roman.
La prima vedere nu exista nimic in comun intre ei, un grup atipic. Dupa insa cateva pagini pare ca cei trei au fost acolo, impreuna dintotdeauna. Sunt uniti de un punct comun: nevoia apartenetei unui loc, numit “familie” precum si de nevoia de a iubi si a se simti iubit. Fiecare dintre cei trei cu fricile si luptele lui, mai grele sau mai usoare dar cumva duse pana la sfarsit.
“Luptati, nu fugiti in fata problemelor, pentru ca, oricum ele va urmaresc peste tot … nu plecati doar ca sa fugiti de ceva si nu ramaneti doar pentru ca nu aveti curajul sa o luati pe drumuri noi. Fiti mereu deschisi pentru orice schimbare…Si nu incetati sa fiti curiosi, pentru ca si curiozitatea e o forma de curaj.”
Sunt sfaturile primite de la tatal ei, un barbat fermecator, vesel, plin de viata care, desi si-a iubit copiii si intr-un oarecare fel si pe sotia lui, a ales sa plece, sa-si abandoneze familia doar pentru ca simtea ca nu se mai era in largul sau, acolo. Era perceput de catre sotia lui ca fiind un barbat bun de nimic, pe care nu se putea nimeni baza iar de catre copii ca fiind un tata haios care stie sa se coboare la mintea lor dar care, la o adica, i-a lasat balta.
Au ramas astfel, Luce si fratele ei, doar cu mama. O femeie destul de rece, dar corecta si cu principii de viata solide pe care i le imprima si fetei ei. Luce a avut astfel dupa plecarea tatalui o copilarie si apoi o adolescenta anosta, cu destul de multe lipsuri care au transformat-o intr-o femeie mereu precauta, de o sinceritate brutala cu ea insasi si cu cei din jur si cu un cerc extrem de restrans de prieteni. In acelasi timp insa, cu inima deschisa si dispusa sa accepte ideea ca, desi orice mare bucurie vine si cu posibilitatea unei dezamagiri, totusi viata merita traita la intensitate maxima.
« “Daca Dumnezeu o sa vrea, o sa fie totul bine”. Si daca n-o sa vrea, o sa mergem mai departe. “Cum vin lucrurile, asa le luam”, ar fi spus bunica »
Odata terminata facultatea, incearca diferite birouri de avocatura pentru a se initia in aceasta bransa, destinata in acea zona mai ales barbatilor. Ajunge sa se angajeze la un avocat uns cu toate alifiile, recunoscut in lumea lor, domnul Arminio Geronimo. Un tip libidinos, pe care stie cum sa il tina la distanta. Primeste de la acesta misiunea de a spiona o femeie, doamna Carmen, pentru a obtine in instanta interzicerea tutelei fiului lor, Kevin. Un des intalnit razboi in care si mama si tata isi doresc acelasi lucru: copilul.
Pentru Luce nu este nimic mai greu, avand in vedere ca ajunge sa ii cunoasca mai bine atat pe Carmen dar si pe Kevin si chiar sa se apropie sufleteste de ei. In special de pusti, pe care il considera “genial”.
De aici incep extrem de multe rasturnari de situatii, de decizii imposibile si aventuri pe care va las sa le savurati impreuna cu poantele si umorul strecurat printre randuri, intr-un tot unitar colorat, haios dar emotionant si profund in egala masura.
Constienta ca se afla intr-un moment de cotitura al vietii ei, este total indecisa daca ar fi mai bine sa ramana in Napoli, orasul natal incarcat de amintiri dureroase sau era cazul sa porneasca pe motocicleta ei roz si sa-si caute un coltisor de lume, pe care sa il faca “al ei”. Poti sa ramai si sa lupti sau sa pleci si renunti. Iar a ramane inseamna a primi prieteni in jurul tau, a iubi, a ierta. si mai ales, a trai.
“E un lucru corect, viata nu trebuie niciodata inchisa intr-o colivie” insa se pare ca «Marile actiuni n-au nevoie de curaj, ci doar de instinct».
“Maine poate am sa raman” este un roman despre oameni obisnuiti, un roman spumos, haois, cu replici ale personajelor pline de savoare. Si care reuseste in final sa dea cititorului un placut sentiment de speranta ca, oricat de grea este viata intr-un anumit moment exista mereu fereastra, o cale de vedea cu bucurie zorii zilei dar doar daca iti lasi inima deschisa catre soare.
« Viata e o continua schimbare de obiceiuri, prieteni, feluri in care actionezi si gandesti, idealuri, iubiri, credinta chiar si, totusi cand te trezesti pe neasteptate in fata unei vechi obisnuinte, doar atunci intelegi cat de mult ti-a lipsit, cat te-a marcat fara sa iti dai seama. Nu spun ca trebuie sa ramai legat de ea pentru totdeauna, si pentru ca dupa mult timp se poate transforma intr-o povara greu de dus, spun doar ca fata de masa asezata cu grija, farfuria cu paste si cartofi m-au facut sa inteleg ca va fi intotdeauna un loc pentru mine pe lume, pana cand cineva imi va lasa o farfurie cu mancare pe masa. »
Autor: Lorenzo Marone, Anul aparitei: 2020, Editura: Humanitas Fiction, Numar pagini: 328 Traducere: Gabriela Lungu
