Romanul “Privighetoarea” face parte din acea categorie a cartilor care, fara a fi un manual de istorie, nu ne lasa sa uitam un trecut dureros, nu foarte departe de noi. Este o perioada spre care ar trebui sa ne uitam din cand in cand, a celui de-al doilea Razboi Mondial, pentru a fi siguri ca asa ceva nu se va mai intampla. Destine ciuntite, trupuri ranite, membre aputate…si mai ales suflete distruse, sfasiate si cusute la loc, cu o “ ata “ invizibila; morti, prea multi morti nevinovati si aminitirea lor dureroasa.
“Acum, ca ma apropii de sfarsitul vietii, stiu ca durerea, la fel ca regretul, se instaleaza in ADN-ul nostru si ramane pentru totdeauna o parte din noi”.
Ingredintele acestei carti: istorie – fara a fi fidela unor fapte reale dar e in doze suficiente pentru a stabili si a intelege coordonatele intre care se desfasoara actiunea: Franta ocupata de nazisti, august 1939; relatii de familie – pretutindeni intre paginile ei (un abandon a doua surori micute de catre un tata distrus de pierderea sotiei lui; indepartarea fízica si sufleteasca, una de cealalta, a celor doua fetite; o regasire apoi a celor doua, ajunse acum la maturitate, respectiv adoloescenta si regretele lor, ascunse ani de zile); iubire – sub toate formele ei, dar mai ales o iubire care supravietuieste indiferent de atrocitatile lumii.
Sunt in asemenea maniera amestecate aceste ingrediente, incat “Privighetoarea” este o carte pe care o citesti din interior, dintre personajele ei. Ce este minunat la acest roman este ca vrei, nu vrei, te face partas la razboi, pe care insa are grija sa il prezinte din mai multe perspective. Este pe de o parte, un razboi al barbatilor – sangeros in principal, al armelor si prafului de pusca. Este insa si acela al femeilor ramase in urma, in incercarea lor de a ingheta timpul pentru vremurile cand totul se va fi terminat. Mai exista insa in aceasta carte si o alta directie propusa de autoare, cea a nazistilor, unii dintre ei, rupti din familiile lor, aruncati intr-o lupta in care ei nu cred.
“Daca am invatat ceva in lunga mea viata, acel ceva este asta: in dragoste, aflam cine ne dorim sa fim; in razboi, aflam cine suntem de fapt”.
In centrul povestii, cele doua surori dezvaluie cititorului doua personalitati diametral opuse. Vianne este sora mai mare, si micuta Isabelle, “Privighetoarea”, doua copile cu o diferenta de varsta atat de mare intre ele, incat parea ca sunt din familii diferite. Ele sunt abandonate de tatal lor, la moartea mamei, “asa cum ai arunca niste rufe murdare”, in bratele unei femei care n-a incercat nicio clipa nici sa le apropie, nici sa le indrageasca.
Vianne, maturizata mult prea repede, la o varsta foarte frageda, se simte depasita de noul ei statul “de adult” si isi gaseste un sprijin important in viitorul ei sot, Antoine. Au impreuna au o fetita, pe Sophie si o casnicie calda si linistita.
Isabelle, era un copil “de nestapanit”, extrem de difícila de mica, respinsa adeseori din internate in care nu reuseste sa se acomodeze. Devenita adolescenta, ramane o rebela cu personalitate puternica, mereu impotriva regulilor impuse fara logica, cu o dorinta nestavilita de a se razvrati si incapabila sa renunte la ideile ei, chiar daca ii aduceau sanctiuni.
Momentul anului 1939, cand Franta este ocupata de nazisti, iar vietile lor sunt devastate intr-un mod covarsitor, ii arata cititorului o fata nevazuta a razboiului. Fara a fi medaliata, mentionata in diplome de onoare, razboiul dus de oamenii de rand este aproape la fel de dureros.
”- Bărbații spun povești…Dar femeile acționează. Pentru noi, a fost un război din umbră. N-au existat parade pentru femei atunci când războiul s-a sfârșit, nici medalii, nici menționări în manualele de istorie. În război, am făcut ce trebuia să facem și, când războiul s-a terminat ne-am cusut viețile la loc și am pornit mai departe.”
Modul de a se raporta la aceste evenimente este pentru cele doua surori, la fel de diferit precum sunt si personalitatile lor.
Vianne ramane doar cu fiica ei, Antoine, fiind nevoit sa plece pe front. Ii lasa o mica rezerva de bani care se epuizeaza repede. De frica bombardamentelor, Isabelle pleaca din Paris si decide sa se intoarca in casa surorii sale. Desi destul de departe de linia frontului, nemtii ajung si in oraselul lor iar casa este transformata in Cartierul general al unui capitán neamt. In acest context Vianne este nevoita sa faca alegeri imposibil de suportat, pentru a-si tine la adapost fetita. Isabelle gandeste diferit insa, nu acepta acest compromis, fuge inapoi, la Paris si se alatura Rezilientei, punandu-si viata in pericol, pentru a salva multe altele. Numele ei de cod, si numele romanului, provin de la numele de familie al Isabellei, Rossignol, (“privighetoare” in limba franceza) iar reusita unei misiuni era transmisa cu mesajul “Privighetoarea a cantat”. Si a cantat de sute de ori.
Modul activ al Isabellei de a participa la razboi, toate sacrificiile pe care le face, nenumaratele pericole prin care trece, intelegand ca trebuie sa ajute in mod concret, este si drumul ei catre maturizare, transfomarea dintr-o adolescenta, intr-o femeie responsabila, capabila sa ia decizii importante in momente dificile, pentru cauzele in care ea crede.
Ramasa acasa, Vianne indura o saracie cumplita, batjocura si duritatea nemtilor. Este fara voia ei, martora la deportarea nemiloasa, ingrozitoare a evreilor, si in acest context, la moartea prietenei ei de o viata si a fetitei acesteia. Reuseste insa sa ii salveze fiul in mod miraculos. Si apoi, multi alti copii de evrei.
”Vreau s-o protejez pe Sophie și s-o știu în siguranță, dar ce folos să fie în siguranță dacă trebuie să crească într-o lume în care oamenii dispar fără urmă doar fiindcă se închină unui Dumnezeu diferit?”
“Privighetoarea” este un roman despre putere de lupta, sacrificii chiar cu pretul vietii, riscuri asumate pentru idealuri, in vremuri in care, sub umbrela razboiului, s-au intamplat nenorociri care in veci nu trebuie uitate si prin urmare, repetate si o recomand tuturor iubitorilor de istorie romantata.
“Nu de uitare avem nevoie…Ci de aducere-aminte.”
Autor: Kristin Hannah, Anul aparitei: 2016, Editura: Litera, Numar pagini: 480, Traducere: Ruxandra Târcă și Gabriel Tudor
