Panza de paianjen: „Vezi, asa imi inchipui viata, ca o panza de paianjen imensa, cenusie, lipicioasa, in care omul se zbate ca o musca. Undeva pazeste carnivorul: paianjenul.”
Romanul Cellei Serghi, “Panza de paianjen”, o scriere cu evidente accente autobigrafice, reprezinta din punctul meu de vedere, o realitate: anume aceea ca scriitorii, in special cei care isi dezvaluie asumat aspecte din viata lor, isi rup deliberat o bucata de suflet, o transforma in litere si o asaza dinaintea cititorilor. De-aici, fiecare e liber sa faca ce vrea cu ea.
Apreciez ca orice descriere as face cu privire la aceasta carte ar fi complet goala. Atat de puternic si in acelasi timp de sensibil este acest roman. Senzual pe alocuri, dramatic in alte capitole, este un amalgam de tristete profunda impletita cu raze de lumina, emotii si suspans, toate imbracate in briza marii. Este atat de prezenta marea in paginile acestei carti, incat pare ca ar avea si ea rolul ei in poveste.
Intr-un interviu pe care i l-a acordat profesorului si scriitorului Ilie Rad, scriitoarea marturisea:
“am pastrat sunetul marii si amintirile copilariei intr-o carte, ca in valvele unei scoici. Arghezi spunea ca daca ne ramane o jumatate de ochi sa privim cerul, lumina si sa citim o carte, trebuie sa fim fericiti. Si are dreptate. Viata e foarte grea. Si totusi, totusi, totusi, trebuie si putem sa fim fericiti…”
Sunt pasaje ale cartii “Panza de paianjen”, care m-au fascinat, m-au facut sa-mi tin respiratia, pentru care am aplaudat in gand si le-am fotografiat pentru ca sa le recitesc mai tarziu. Un fel de bis-uri ale unei piese de teatru pe care o retraiesti si dupa ce a cazut cortina. Sunt multe astfel de pasaje.
Exista o opinie conform careia e mai simplu sa scrii autobiografii deoarece intamplarile, locurile sunt reale si usor de transpus in pagini. Personajele exista sau au existat, reprezinta sursa de insiratie concreta pentru scriitor si deci, mai simplu de prezentat publicului.
Nimic mai gresit, consider eu. Este mai degraba un act de curaj si de asumare a unor riscuri: acela de a-i rani pe cei din jur, care se regasesc in paginile cartii, pe de o parte, iar pe de alta parte de a fi criticat nu pentru scriitura, pentru talentul de povestitor, ci pentru povestea in sine.
„In ce ma priveste, daca n-as fi sacrificat viata personala pentru cartile pe care le-am scris si ma refer in primul rand la Panza de paianjen, n-as fi ajuns scriitoare. Pe cand scriam cartea eram maritata. Stiam ca sotul meu nu va accepta sa public un roman in care elementele autobiografice erau evidente iar rolul lui, ingrat. El era totusi singurul meu sprijin material si social. Si cat de greu ajunsesem sa am acest sprijin. Riscul despartirii, inevitabil. L-am acceptat. Cu prejudecatile m-am luptat ca un boxer de categorie musca cu unul de categorie grea. Eu eram musca. Dar daca ar fi trebuit sa aleg intre o calatorie in jurul lumii pe un superb vas si cartea mea, as fi ales cartea, cu toate incertitudinile legate de aparitia ei. Nu m-am schimbat.” Cella Serghi
Diana Slavu, personajul principal al cartii, este puntea care leaga aparentele, de realitate. Imaginea ei de fata non-salanta, care inspira lux si bogatie este prezentata in constrast direct cu conditiile extrem de grele in care traia in realitate.
Avand conditia de refugiati, ea si familia ei traiau intr-o casa saracacioasa, in fundul curtii. Lipsa banilor, a sigurantei zilei de maine si a achitarii taxei de studiu erau ascunse cu dibacie de Diana in spatele prestantei cu care aparea in public. De altfel, este cunoscut faptul ca, si in viata reala Cella Serghi era mereu preocupata de aspectul fizic, de felul in care se prezenta in fata cititorilor, a criticilor, a publicului sau.
De o frumusete rapitoare, Diana atragea privirile tuturor, barbatii fiind cuceriti de frenezia pe care o imprastia, de parul blond si ochii inconjurati de genele lungi si intoarse. Viata ii rezervase insa un traseu mai putin placut acestei femei. Nimic nu este simplu pentru ea. Extrem de complex este personajul Cellei Serghi, o femeie foarte tanara care pare ca a trait o mie de vieti. Cu o sinceritate debordanta Cella Serghi il construieste nu in intregime pozitiv, ci mai degraba in tuse de culori, in lumini si umbre.
Prima dragoste, una neimpartasita pentru pictorul Petre Barbu, (un barbat pe care il cauta mai apoi in toate iubirile de-a lungul vietii), doua morti prin sinucidere ale celor doi buni prieteni ai sai, saracia si incapacitatea tatalui de a gasi o solutie pentru banii necesari, o imping pe Diana sa se marite cu Michi Ioanescu, un tanar din lumea buna a Bucurestiului. Indragostit peste masura de Diana, acesta isi infrunta familia si prejudecatile acesteia si o ia in casatorie. Un mariaj gri, o incercare de a iesi din panza de paianjen care ii prinsese picioarele.
„Desigur, au fost zile de incantare, cand ma credeam fericita. Sigur ca nu aveam dreptul sa fiu fericita mintindu-l pe Michi. Dar cata nevoie aveam sa fiu fericita! De unde sa stiu ca fericirea nu e euforia, vartejul, betia, senzualitatea difuza, camuflata in atatea invelisuri poleite de o poezie falsa?! Am avut o copilarie cenusie, grea, o adolescenta facuta din lipsuri si umilinte, intr-o lume care huzurea, si casatoria mea, in aparenta liber aleasa, a fost fortata de nevoia de a ma elibera din paienjenisul saraciei. Totul se limpezea parca in aceasta noapte de insomnie… Am crezut ca, maritandu-ma cu Michi, sar cateva trepte, de la periferia societatii spre zonele ei mai de sus si scap de incertitudinea zilei de maine, de echivocul obositor in care jocul aparentelor ne obliga sa traim.”
Este momentul in care se indragosteste iremediabil de Alex, un doctor semiratat, fara niciun tel in viata, care ii rastoarna intreaga lume.
Studenta la Drept, secretara la o casa de avocatura, cu o minte sclipitoare, Diana pare ca din dorinta nestavilita de a iubi, se ineaca intr-o mlastina primejdioasa si lupta cu sentimentul de vinovatie fata de sotul sau, precum si cu tentatia irezistibila de a se intalni cu Alex.
Acesta din urma desi ii trimite scrisori pline de dor si o copleseste cu declaratii pline de emotie, se dovedeste a fi total inconsecvent. Adesea alterneaza comportamentul rece, cu cel cald, disparitii bruste din peisaj, cu aparitiile neasteptate. Se afiseaza in public cu femei frumoase, dar neaga vehement vreo eventuala legatura cu acestea. O instabilitate emtionala si un nesfarsit sir de umilinte, dublate de incapacitatea acestuia de a lua o hotarare ferma.
Cum alege Diana sa rupa acest “cerc de fier” in care se afla, cum va decide sa iasa dintr-un tunel fara sfarsit al vietii ei? Framantarile unei tinere care din greutatile si provocarile vietii alege sa iasa o femeie inteleptita de tot atatea experiente.
‘Oamenii sunt chinuiti de nelinisti, de indoieli, de intrebari fara raspunsuri. Pentru oricine, realitatea poate fi si altfel, adevarul poate fi altul. Toate aceste indoieli sunt ca microbii din organism, care pot lupta cu cei care ii ataca din afara.’
Un zbucium al personajului, precum si stilul epistolar sunt regasite, de mine, in „Domnisoara de Maupin”, pe care o recomand, cu drag.
Pe de alta parte, se remarca o duiosie fara margini in creionarea portretului parintilor, avand in vedere caracterul autobiografic al romanului. Mama ne este descrisa ca fiind o femeie de o frumusete sculpturala, dedicata familiei, mereu gata sa gaseasca solutii pentru nevoile copiilor. Tatal este o figura exceptionala. Naiv, un idealist mereu in apararea dreptatii, niciodata suficient de pragmatic pentru a-si scoate la lumina familia, a fost dispretuit de Diana, in perioada copilariei si a preadolescentei. Momentul trecerii lui in lumea de “Altundeva”, este unul rascolitor. Nu doar pentru tristetea mortii acestuia ci pentru frustrarea pe care o simte fata, pentru ca timpul vietii nu a fost suficient pentru a-I spune tatalui, cat de drag i-a fost.
O veti indragi pe Diana Slavu, asa cum ne este ea proiectata de Cella Serghi, veti citi si reciti aceasta carte, pentru tandretea ei, pentru starea in care isi transpune cititorii, pentru maturitatea scriiturii si pentru forta evocarii. Orice alta recomanre a mea este o umbra timida, fata de zecile de cronici deja scrise pe baza romanului „Panza de paianjen”.
„N-am avut un dascal, nu-mi recunosc un maestru. Ceea ce ma caracterizeaza cred ca este sinceritatea, curajul de a fi eu insami.” Cella Serghi
Autor: Cella Serghi, Anul aparitei: 2019, Editura: Corint, Numar pagini: 447.
