“Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite.” Este fraza de inceput a romanului „Dragostea in vremea holerei” si e greu sa nu te gandesti ce se ascunde in spatele mirosului de migdale dulci. Sau de ce tocmai acel miros a inspirat parfumul iubirilor pierdute. Este cu siguranta pariul lui Gabriel Garcia Marquez ca cititorul va ramane prins pana la final in aceasta poveste de dragoste, care intre noi fie vorba, nu se compara cu niciuna scrisa in literatura universala, pana la ea.
Ultimele cuvinte ale cartii, sunt o promisiune: “Toata viata”. “Cine face aceasta promisiune?”, “Ce implica ea?”, “Cui ii este adresata?”, “Daca va fi ea respectata?” sunt intrebari care isi vor gasi raspunsurile de catre cititor, pana la sfarsitul cartii.
Un roman care straluceste precum un diamant sub lupa microscopului si care iti arata mii de fatete si culori ale…dragostei: dragostea la prima vedere, dragostea neimplinita, dragostea regasita, dragostea incercata si multe altele pe care le va descoperi fiecare cititor. Personajul principal al romanului nu este precum ar fi de asteptat, doi indragostiti, in cazul nostru Florentino Ariza si Femina Daza ci Dragostea. Pentru ca ei ii este dedicata atentia scriitorului, pe ea o intalnim cel mai des in prim plan, numele indragostitilor, felul lor de a fi, caracterul etc sunt lipsite oarecum de importanta. Nu veti intalni niciun cliseu dintre cele cunoscute in romanele de dragoste, autorul nu foloseste brizbrizuri, fluturasi si floricele, isi pastreaza stilul propriu, bine-cunoscut, insa ceva mai prietenos in aceasta carte. “Dragostea in vremea holerei” nu este o lectura usoara doar ceva mai prietenoasa.
Acest roman are desigur deja recomandari din partea celor mai importante nume ale criticii literare dar eu as spune un singur lucru: pentru mine, daca ar exista o singura carte pe care as putea sa o iau pe o insula pustie (presupunand desigur ca acolo as putea citi) aceea ar fi “Dragostea in vremea holerei”. Si cu asta cred ca am spus tot.
Putea fi la fel de bine denumita “Dragostea in vremea Sperantei” sau poate “Dragostea in vremea Asteptarii” insa numele romanului este ales cu o semnificatie anume: dorul poate sa doara, fizic.
“Simptomele dragostei sunt asemănătoare cu cele ale holerei. Examinarea sa a scos la iveală că el nu avea nici un fel de febra, nici o durere vreo undeva, şi că singurul lui simţământ real era o dorinţa arzătoare de a muri. Tot ce era nevoie era o chestionare perspicace… pentru a concluziona iarăşi că simptomele dragostei erau aceleaşi ca şi ale holerei.”
Cartea in sine, este o metafora: a iubirii care nu se uita desi ochii nu se vad… cincizeci de ani; este metafora “iubirii din povesti” precum intalnirea dintre Fat Frumos si Ileana Cosanzeana. Nu e cazul sa-i cauti ancora din realitate si nici nu este acea poveste careia sa-i cauti veridicitatea, pentru ca in mod cert nici eternul indragostit Florentino Ariza, nici capricioasa Fermina Daza nu sunt tocmai acele personaje pe care sa le gasesti la tot pasul. La fel cum nici povestea lor nu este tocmai una obisnuita in viata de zi cu zi si nici nu conteaza asta. Conteaza insa ca aceasta poveste poate sa trezeasca la viata un gand al oricaruia dintre noi: o astfel de iubire, care strabate anii si greutatile este posibil ca pe undeva sa existe. Restul e speranta si destin.
Firul epic este unul nu foarte complex: doi tineri, Florentino Ariza si Femina Daza se indragostesc fulgerator, nebuneste si isi traiesc povestea de iubire vreme de doi ani, intretinuta fiind mai putin prin intalniri fizice dar mai ales prin scrisori. Tatal fetei nu este insa de acord cu relatia lor, considerandu-l nepotrivit pe tanarul Florentino pentru fiica sa pe care o duce intr-o lunga calatorie, catre autocunoastere si maturizare. Ii este prezentat doctorul Juvenal Urbino, o persoana cu o pregatire aleasa si conditie materiala substantiala, si ii accepta avansurile pe care acesta i le face insistent. Au impreuna o casnicie cu de toate: gelozie, compromisuri, greseli si iertari din partea ambilor, implicare in viata de familie, suisuri si coborasuri inerente. In acest timp, adolescentul Florentino, devenit adult in toata puterea cuvantului, ii urmareste viata din umbra si depune toate eforturile pentru a se ridica la nivelul si pe aceeasi treapta sociala unde se afla Fermina. A avut propria cariera de succes, a acumulat o avere consistenta, a atins o pozitie importanta in societate. A incercat vindecarea ranii sufletului prin nenumarate relatii amoroase insa iubirea sufleteasca a ramas aceeasi in ciuda cearsafurilor discrete ale sutelor de femei prin care a trecut. Moartea sotului Feminei ii reda speranta si increderea ca poate din nou incerca sa-si cucereasca iubita de-o viata.
“Florentino Ariza își imaginase clipa aceea până în cele mai mici amănunte încă din tinerețea lui zbuciumată, pe care și-o închinase în întregime unei iubiri temerare. Pentru ea se străduise să câștige, prin orice mijloace, renume și avere, pentru ea își îngrijea sănătatea și înfățișarea, cu o tenacitate ce nu le părea tocmai bărbătească altor bărbați din acele vremuri, pentru ea așteptase ziua aceea așa cum nimeni pe lume n-ar fi putut aștepta ceva sau pe cineva: fără să șovăie nici măcar o clipă. Constatarea că, în sfârșit, moartea intervenise în favoarea lui i-a insuflat curajul de care avea nevoie ca să-i repete Ferminei Daza, în prima ei noapte de văduvie, legământul de fidelitate eternă și de iubire pururi vie.”
Ii scrie scrisori, nenumarate pagini, pline de pasiune prin care incearca sa redeschida inima Feminei. Intrebare: Cine se incumeta sa scrie scrisori, pagini intregi pline de emotii si dor? Raspuns: doar cineva care numara zilele de la despartirea de persoana iubita: 51 de ani, nouă luni și patru zile si care este dispus sa astepte pentru iubire …”toata viata”.
Nimic nu mai este la fel, la varsta la care au ajuns la acest moment personajele, totul este complicat, de aceea cititorul va descoperi o noua fateta a dragostei:
“Pentru prima oară după jumătate de veac, se aflau față în față și atât de aproape, putând să se privească în voie, ca să se vadă așa cum erau: doi bătrâni pe care îi pândea moartea, neavând altceva în comun decât amintirea unui trecut efemer ce nu le mai aparținea lor, ci unor tineri de mult dispăruți în negura vremii și care le-ar fi putut fi nepoți. Ea își spunea că, până la urmă, el o să-și dea seama și singur cât de zadarnic îi era visul și astfel își va putea răscumpăra impertinența comisă.”
Jumatate de secol traita alaturi de cineva este cu adevarat un lucru rar si de admirat dar aceeasi perioada nu alaturi ci cu acel cineva in suflet, este o utopie…in mod normal. In aceasta carte insa iubirea sfideaza timpul si spatiul iar personajele ajung impreuna la o singura concluzie:
„…trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.”
Autor: Gabriel Garcia Marquez, Anul aparitei: 2014, Editura: Rao, Numar pagini: 478, Traducere: Sarmiza Leahu
