“Viata mincinoasa a adultilor” sau reflexia greselilor si a minciunilor parintilor in ochii si sufletul copiilor. Este o carte in care autoarea isi propune sa urmareasca personajul principal, Giovanna, pe o panta abrupta de trecere de la perioada copilariei dragalase la cea a adolescentei.
Doar ca ea parcurge tot acest timp ca printr-un túnel tapetat cu oglinzi, strambe. Si alearga printre paginile cartii pentru a o gasi pe cea corecta, dreapta, pentru a se vedea pe ea, asa cum este in realitate.
Cartea este precum o panza de paianjen construita din toate formele minciunii: minciuna prin omisiune, aceea “nevinovata” spusa pentru a acoperi greseli, minciuna ca promisiune, pentru a iesi dintr-un labirint de situatii imposibile, minciuna spusa ca o incurajare etc.
Viata adultilor e complicata si fara aceste minciuni (tot despre ele este vorba si in „Minciuni pe canapea”, pe care va invit sa o cititi; recenzia o puteti gasi aici).
„Minciuni, minciuni, adultii le interzic si intre timp spun multe.”
Cei care mint sunt toti cei din jurul ei: parintii, despre care afla ca nu au casnicia pe care o credea ea, sora tatalui, matusa Vittoria, un personaj alunecos, vulgar, greu de etichetat, care minte in legatura cu o veche relatie amoroasa, prietenele apropiate.
In acest tablou al minciunilor incurcate, cel mai interesant pentru cititor este sa observe reactia Giovanei si intregul ei zbucium interior prin care trece in incercarea de a se adapta si de a asimila adevaruri dureroase. Este pentru Giovanna, perioada intrebarilor, a schimbarilor fizice si in tot acest proces este important pentru ea sa gaseasca un punct fix, stabil, de sprijin pe care il credea pana la un anumit moment langa ea, in tatal ei, pe care il idolatriza.
Aude intamplator, in debutul cartii “Viata mincinoasa a adultilor”, o remarca soptita a tatalui sau, cum ca incepe sa se schimbe si sa semene tot mai mult cu sora lui, Vittoria, o femeie “cu o silueta demonica” cu care parintii ei nu mai tineau legatura de ani intregi. Acest lucru ii zdruncina intreg echilibru emotional, ii starneste curiozitatea si astfel porneste in cautarea propriei individualitati.
“ … cu doi ani inainte sa plece de acasa, tata i-a spus mamei ca sunt foarte urata. Fraza a fost rostita in soapta, in apartamentul pe care, proaspat casatoriti, parintii mei il cumparasera in Rione Alto, la capatul strazii San Giacomo dei Capri. Totul — locurile din Napoli, lumina albastra dintr-un februarie geros, acele cuvinte — a ramas pe loc.”
Napoli este orasul atat de prezent in aceasta carte si nu este numai vorba de cartiere, case sau strazi ci este acel simbol al duritatii, al superioritatii barbatilor fata de femei si modul lor de a le trata in acest fel. O adevarata cartografie a orasului, autoarea foloseste descrieri ample ale cartierelor de intelectuali dar si cele din zonele sarace ale oraselor, pline de mizerie si degradare. Sunt pagini intregi destinate diferentelor de civilizatie, limbajului vulgar si obscenitatilor dintre aceste strazi. Doua lumi aflate in antiteza intre care penduleaza personajul central ala acestui roman in framantarile si cautarile ei adolescentine.
Exista si o alta tema a cartii, aceea a credintei in Dumnezeu, care cucereste prin modalitatea transanta, sincera abordata de talentata scriitoare pentru a-si exprima propriul punct de vedere.
„– Dumnezeu e asta: o zguduire intr-o incapere intunecoasa ce nu mai are podea, pereti, tavan. Nu e nimic de reflectat, nu e nimic de discutat. E o chestiune de credinta. Daca tu crezi, functioneaza. Daca nu, nu.
– De ce trebuie sa cred intr-o zguduire?
– Din spirit religios.
– Nu stie ce e aia.
– Gandeste-te la o ancheta ca cea din cartile politiste, numai ca misterul ramane mister. Spiritul religios inseamna asta: sa-ti croiesti drum, tot mai mult, ca sa dezvalui ce ramane invaluit.”
E bine sa nu existe asteptari prea mari in ceea ce priveste actiunea si lucrurile care se intampla, pentru ca este destul de lenta, se deruleaza greoi, in fraze destul de rasucite. Nu prin asta exceleaza romanul „Viata mincinoasa a adultilor” ci mai degraba prin forta pe care o transmite scriitoarea, prin personajele pe care le trece prin toate emotiile si prin felul in care reuseste sa transmita cum este vazuta viata adultilor prin ochii unei adolescente.
„Nu sunt desteapta, dar citesc multe romane. Si, in loc de propriile cuvinte, atunci cand trebuie sa vorbesc imi vin in minte fraze din carti”.
Autor: Elena Ferrante, Anul aparitei: 2020, Editura: Pandora M, Numar pagini: 304, Traducere: Cerasela Barbone
